Legende

Cele trei legende ale cetăţii Una dintre legende atribuie ridicarea cetăţii Devei, a cetăţii Uroi şi a cetăţii Colţ unor zîne, fete de uriaş, cu părul de aur. „Potrivit legendei, cetăţile erau legate între ele printr-un pod şi surorile zâne trăiau în cea mai bună armonie una cu alta. Dar zâna de la poalele muntelui Retezat, care îşi avea reşedinţa la cetatea Colţ, intră în duşmănie cu celelalte surori. Zâna Uroiului, mai invidioasă, dorind să distrugă cetatea Colţ, a aruncat mistria uriaşă cu care îşi clădise cetatea spre cetatea rivalei sale. Ura înverşunată a făcut-o să arunce mistria cu o putere mai mare decât era nevoie, astfel a retezat muntele din partea opusă a cetăţii. De aici ar proveni, potrivit legendei, numele muntelui Retezat”, scria istoricul Octavian Floca. După o altă legendă, cetatea Devei este opera unor pitici harnici. Ei locuiau pe alte meleaguri, dar din şapte în şapte ani veneau să cerceteze dacă mai există cetatea. În lipsa lor, cetatea Devei a fost ocupată de un balaur cu şapte capete, pe care piticii nu l-au mai putut izgoni din cetate, decât cu ajutorul puternicului Iorgovan. Balaurul s-a refugiat în peştera de la Porţile de fier, de pe Dunăre, dar Iorgovan l-a urmărit acolo şi l-a ucis. O altă legendă pune zidirea cetăţii pe seama „Meşterului Manole”, potrivit istoricului Octavian Floca.

Conform documentelor din secolele trecute, cetatea Devei era compusă din trei incinte succesive, legate în spirală. Prima şi cea de-a doua incintă aveau forme ovoidale, iar cea de-a treia era era reprezentată de un traseu semicircular. Pe latura sudică exista un palat datând, potrivit istoricilor, din secolul XIII, iar pe latura nordică o altă clădire supraetajată. „Pe vârful dealului ne conducea o cale în serpentină, pe care la anumite distanţe se aflau trei porţi. Sosind la zidul cetăţii, în partea de către apus, cale trecea peste un pod care putea fi ridicat cu lanţuri. Intrând pe poartă ne aflam într-o curte mai mică, unde veghea garnizoana. Mai încolo era curtea cetăţii, de formă pătrată şi cu ziduri de jur împrejur, iar pământul pe care călcam era stâncă. Construcţiile dinspre miazăzi erau renovate, precum şi o parte dintre cele din miazănoapte, iar cele din celălalte părţi erau în ruină. Latura de către miazăzi răsărit şi miazănoapte a cetăţii era pusă sub acoperiş, iar apa de ploaie de pe ele curgea în cetate şi era condusă într-o fântână. De dinafară nu se vedea altceva din toată cetatea decât un zid în înălţime de zece stânjeni. Împrejurul acestui zid se întindea un spaţiu în lăţime de 3 – 4 stânjeni şi care la margine era împrejmuit cu un alt zid, mai mic, având o formă ovală. Şi calea în serpentină era apărată de un zid. Întorcându-ne în cetate, în colţul de miazănoapte-răsărit, se vedeau odăile care au fost zidite în neregulă, toate ruinate. Între ele am văzut şi încăperea în care se păstrau banii publici. În partea de miazăzi, adânc în pământ, era capela, apoi închisoarea statului”, informa un istoric de la începutul secolului XIX, a cărei cronică a fost publicată de Octavian Floca, în „Ghidul judeţului Hunedoara”, din 1969.